În perioada eforturilor solemne și active de răspândire a veştii cele bune depuse de poporul lui Dumnezeu în anii 1830, un apropiat al lui John Miller, pe nume Josiah Litch, a publicat cu șapte ani înainte de Marea Dezamăgire din 1844 o expunere despre Apocalipsa 9, prezicând un eveniment global care urma să aibă loc undeva în 1840. Ulterior, au stabilit o dată, prezicând momentul la care acest eveniment trebuia să se întâmple. Această expunere nu numai că a atras mințile acelei generații către adevărul lor prezent, ci, după ce acea dată a trecut, acel eveniment i-a oferit mişcării Advente certitudine și credință, iar încrederea lor în metoda lui Miller de interpretare a Scripturilor a fost întârită. Metoda lor de socotire a timpului profetic, principiul zi-an, s-a dovedit a fi corectă, ceea ce a însemnat pentru credincioși că principiul zi-an al lui Miller era de încredere.

Se știe deja că anul 1844 este corect din punct de vedere profetic în ceea ce privește timpul, dar greșit în ceea ce privește evenimentul prezis. Ceea ce nu este atât de bine cunoscut este acuratețea profeției lui Litch. Scopul acestui articol este de a demonstra atât din Biblie, cât și din Spiritul Profeției că, în 1840, Imperiul Otoman și-a pierdut independența în fața celor patru națiuni europene aliate din acea epocă. Spiritul Profeției și istoria ne vor confirma că data exactă la care s-a întâmplat acest eveniment este 11 august 1840, fiind o dată biblică importantă în harta istorică a evenimentelor controlate de Dumnezeu.

Apocalipsa: Prezentare generală a celei de-a cincea trompete

Descoperirea lui Isus Hristos conține subiecte esențiale pentru mântuirea noastră. A fost dată în mod special pentru sfinții care trăiesc în aceşti ultimi ani al istoriei pământului. Această carte este alcătuită în principal din subiecte care implică șapte adunări, șapte sigilii, șapte trâmbițe și ultimele șapte plăgi. Aici vom analiza trâmbițele a cincea și a șasea.

Inspirația spune că trebuie să sune trâmbiță după trâmbiță. ^{[1] Letter 112, December 22, 1890, par. 13} Aceasta se referă la trâmbițele date în Apocalipsa 8:2 celor șapte soli care stau în templul ceresc. Aceste trâmbiţe anunță șapte faze succesive de război care vor avea loc în lume. Aceleași sunete de trâmbiță au fost prefigurate, în parte, de nişte evenimente care s-au întâmplat în trecutul nostru și care se potriveau izbitor cu viziunile lui Ioan. Spunem în acest caz că sunetele de trâmbiță au avut o împlinire în trecut. Vrem să analizăm trâmbițele a cincea și a șasea în acest sens istoricist, dar înainte de asta, să vedem ce spune cartea Genezei:

A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. {Genesis 1:16}

În a patra zi a săptămânii, miercurea, Dumnezeu a creat soarele, luna și toate celelalte lumini cerești. Acum, a cincea trâmbiță sună așa:

Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. {Apocalipsa 9:1,2}

Dacă astupăm soarele din imaginea mentală de mai sus, rămânem cu luna și stelele:

Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. {Descoperirea 9:3,4}

Cartea Pildelor ne spune că:

Lăcustele care nu au rege şi totuşi ies toate în stoluri. {Pildele lui Solomon 30:27}

Lăcustele obișnuite nu sunt supuse unui rege. Ele merg în cete, devorând câmpul, provocând în multe cazuri haos și dezastre. Când roiurile de lăcuste se extind în zonele urbane, ele enervează pe toată lumea. Exodul 10 ne arată ce pericol ar putea reprezenta o invazie de lăcuste pentru o lume civilizată. Totuși, lăcustele din Apocalipsa sunt oarecum atipice, prin faptul că nu se îndreaptă asupra ierbii, ci direct împotriva oamenilor. Cealaltă trăsătură caracteristică a acestor lăcuste – despre care proverbul biblic de mai sus spune că nu ar trebui să le aibă – este că au un comandant.

Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion. {Apocalipsa 9:11}

Aceste lăcuste reprezintă o putere distrugătoare, un popor distrugător care îi chinuie pe alți oameni. Întrucât lăcustele sunt organizate în cete, acești oameni sunt inițial tribali. Toți ascultă – conștient sau inconștient – de solul fântânii adâncului, ​​care este numit aici Abaddon și Apollion.

Cuvântul Apollyon apare o singură dată în Biblie și provine din cuvântul απολλυμι (apolimi), care înseamnă a nimici. ^{[2] Wiktionary} Abaddon în limba ebraică se traduce prin אֲבַדּוֹן (avadon), care apare de șase ori în Vechiul Testament. ^{[3] Iov 26:6; 28:22; 31:12; Psalmul 87:11 (88:11); Pildele 15:11; 27:20} În versiunea King James din 1611, toate aceste cazuri au cuvântul „avadon” tradus ca destruction (prăpădire). [Comentariul traducătorului: în Bibliile Ortodoxă şi Cornilescu, "avadon" se traduce "adânc", "nimicire", "iad", "locul pierzării"] Printre aceste versete, Iov 26:6, 28:22 şi Psalmul 87:11 (88:11), ne spun foarte clar că "avadon" (sau Abaddon) înseamnă ori moarte fizică, ori iad. [Comentariul traducătorului: versiunea englezească a lui Iov 26:6 face legătura dintre cuvintele "iad" şi "adâncul"] Cuvântul iad este unul dintre cei mai prost înțeleși termeni din Biblie, datorită mentalității păgâne grecești referitoare la starea morților, care s-a strecurat în biserică și s-a trasformat în superstiții papale. În Biblie,iadul înseamnă pământul într-o stare de confuzie și întuneric. Acest lucru va fi dovedit, prin harul lui Dumnezeu, într-un alt studiu.

Următoarele descrieri ale iadului ne vor ajuta să identificăm mai bine aceste lăcuste.

Împărăţia morţilor este goală [Comentariul traducătorului: versiunea englezească spune "iadul este gol"] înaintea Lui şi adâncul este fără acoperiş. {I 26:6}

Moise, văzând că poporul acesta e neînfrânat, căci Aaron îngăduise să ajungă neînfrânat şi de râs [Comentariul traducătorului: versiunea englezească spune "i-a făcut goi, spre ruşinea lor"] înaintea duşmanilor lui. {Facerea 32:25}

Potrivnicii mei să se îmbrace cu ocara, să se acopere cu ruşinea [Comentariul traducătorului: în engleză, "confuzia"] lor cum se acoperă cu o manta! {Psalmul 109:29 (108:28) (versiunea Cornilescu)}

Versetele de mai sus ne spun că iadul este gol, rușine și confuzie. Iadul se află într-o stare perpetuă de confuzie, deoarece supușii săi vii îi înșeală în mod activ pe alții, în timp ce ei înșiși sunt înșelați.

Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată. {2 Petru 2:4}

Solii răi au fost sortiți pierzării chiar de când au pierdut marele război din ceruri consemnat în Apocalipsa 12:7-9. Ei, împreună cu agenții lor umani, sunt angajați în lucrarea neîncetată de a atrage oamenii în aceleași lanțuri ale păcatului în care se află și ei, aducând întuneric pe pământ. Exemple despre ce fel de întuneric li s-a permis acestor spirite demonice să împingă asupra lumii sunt numeroase și se pot regăsi pe paginile istoriei. De exemplu, putem considera epoca antediluviană (aproximativ 4000-2400 î.Hr.) sau, așa cum sugerează chiar numele, Evul Întunecat (538-1798), despre care, într-adevăr, unii ar putea argumenta cu ușurință că aceste epoci au fost „iadul pe pământ”. Atât solii buni, cât și cei răi sunt stele în limbajul biblic.

[...] Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici [...] {Descoperirea 1:20} [Comentariu: aceştia sunt soli buni]

Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. {2 Corinteni 11:14}

Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. {Luca 10:18}

[...] Satan este marele dușman al lui Dumnezeu și al omului. El se transformă prin agenții săi într-un sol de lumină, amăgindu-și adepții înșelați prin viclenia lui satanică. În Scriptură este numit nimicitor, pârâş al fraţilor, înșelător, mincinos, chinuitor și ucigaș. [...] {Ms9-1880.6}

În care dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu. {2 Corinteni 4:4}

Acum ar trebui să fie foarte clar că solul din Apocalipsa 9:11, numit Abaddon și Apolion, este același cu steaua căzută din versetul 1 al aceluiași capitol. Acesta este diavolul, heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28:16, hoțul din Ioan 10:10 care vine să fure, să înjunghie și să prăpădească.

În final, remarcăm simbolismul lăcustelor, care sunt reprezentate având trăsături de cal şi de leu:

Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. {Descoperirea 9:7,8}

Recapitulare: Încercăm să identificăm un popor care îndeplineşte criteriile menționate mai sus:

• steagul cu steaua și semiluna ar putea fi asociat cu ei
• este în cele de început tribal, dar există un comandant asupra lor
• Satana este regele lor
• Scopul lor este să distrugă oamenii la cererea lui Satan; aruncă oamenii în iad în numele zeului lor
• are o spiritualitate confuză
• ei ies din fumul fântânii adâncului, adică își fac apariția în timpul unei epoci întunecate
• locația geografică căreia îi aparțin ar putea fi asociată cu lăcuste, scorpioni, cai de război și lei

Susțin că există un singur candidat posibil care corespunde tuturor acestor caracteristici, și anume mahomedanii sub Imperiul Otoman. Într-adevăr,Peninsula Anatolia, cu extensiile sale în Asia, întotdeauna a găzduit diversele triburi turcice, dar abia în anul 1299 mahomedanii din zonă s-au unit sub un sultan pe nume Osman I pentru a începe distrugerea grecilor bizantini. ^{[4] Nicephorus Gregoras, Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae (Bonn ed., 1829), Vol. I, p. 139; Georgius Pachymeres, Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae (Bonn ed., 2835), Vol. Alt, p. 335} Acest sultan, aflat în punctul culminant al Evului Întunecat medieval, a dat naștere la ceea ce numim astăzi Imperiul Otoman.

Potrivit cu Wikipedia, ^{[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Star_and_crescent#Muslim_usage} emblema stelei și a semilunei se găsește pe steagurile mahomedane încă din secolul al XIII-lea, care coincide cu înființarea Imperiului Otoman. Faptul că sultanul este supus lui Satan este evident, văzând că sultanul este slujitorul lui Allah. Musulmanii neagă că Isus este Dumnezeu; ei îl venerează pe Allah în schimb. Cine este acest Allah atunci, dacă nu Satan însuși? Inspirația spune:

[...] Cine va lăsa ca lumina Lui să strălucească asupra celor ce stau în întuneric și în umbra morții?
Mântuitorul a spus: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. El spune din nou: "Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis." Mahomedanismul îşi are convertiții săi în multe țări, iar susținătorii săi neagă divinitatea lui Hristos. Să se răspândească această credință, iar susținătorii adevărului să nu manifeste un zel intens pentru a înfrânge eroarea și a-i învăța pe oameni despre preexistența singurului Mântuitor al lumii? O, cât de mult avem nevoie de oameni care să cerceteze și să creadă în cuvântul lui Dumnezeu, care să-L prezinte pe Isus lumii în natura Sa divină și umană, declarând cu putere și în demonstrația Duhului că „nu este niciun alt nume sub cer dat printre oameni prin care trebuie să fim mântuiți”. [...] {{HM September 1, 1892, Art. A, par. 3,4}

Satana este prima dintre ființele create care își asumă prerogative divine. Prin venerarea oricărui lucru în locul lui Isus, cineva aduce automat un omagiu lui Satana. Putem afirma cu siguranță că otomanii mahomedani au făcut parte din sămânța spirituală a lui Ismael, sfidătorul (vezi Geneza 21:9) singurului fiu legitim al lui Avraam, Isaac. Isaac a fost singurul fiu al lui Avraam după standardele spirituale. O mare hulă pe care mahomedanii îndrăznesc să o rostească este că Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-l sacrifice pe Ismael, în loc de Isaac, ceea ce este doar confuzie. Credințele lor sunt distorsionate, confuze. Islamismul susţine că profetul lor face parte din posteritatea lui Ismael. Despre Ismael, bastardul lui Avraam, și despre posteritatea lui Ismael, Geneza 16:12 spune că va fi un om sălbatic și că mâna lui va fi împotriva fiecărui om și că mâna fiecărui om va fi împotriva lui. Acesta era peisajul social al zonelor influențate de otomani după ce au stânjenit Europa. Atât protestanții, cât și dușmanii lor, catolicii, urau Imperiul Otoman, și nu fără motiv...

În ceea ce privește fauna sălbatică a Imperiului Otoman, putem spune cu siguranță că regiunea Peninsulei Anatolia (Tucia de astăzi) - care a fost leagănul Imperiului Otoman și a rămas întotdeauna o parte a acestuia - includea lăcuste, scorpioni și cai de război. În regiunile turcești, leii asiatici au supravieţuit până în secolul al XIX-lea, ^{[6] Duvar report, 6.12.20} care este secolul în care — așa cum vom vedea mai jos — independența Imperiului Otoman trebuia zdrobită, conform Bibliei. În Anatolia se găsesc și şerpi, iar cea mai mare viperă din Europa este numită "otomană". Vipera otomană se găsește atât în ​​sudul Europei, cât și în nord-vestul Anatoliei, care este punctul de plecare al Imperiului Otoman. Simbolismul șarpelui este relevant deoarece este menționat după a șasea trâmbiță.

Atât a cincea, cât și a șasea trâmbiță trebuie să fie studiate și mai profund de către cercetătorii sârguincioși ai Bibliei, luând în considerare împlinirea lor viitoare. Însă informațiile de mai sus sunt suficiente pentru a ne permite să calculăm începutul și sfârșitul împlinirii din trecut a acestei profeții de timp.

Profeţia de 150 de ani

Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om. {Descoperirea 9:5}

După cum am menționat mai sus, Imperiul Otoman a început în 1299, mai precis, pe 27 iulie, 1299. Osman a atacat pentru prima dată castelul Bapheus din teritoriul Nicomediei, marcând începutul conflictului dintre „oameni” (bizantinii) și „lăcuste” (otomanii). Există un istoric ce se opune afirmaţiei că anul 1299 este punctul de început al Imperiului Otoman; acesta este orientalistul Joseph von Hammer, care stabilește data invaziei Osman undeva în 1301 sau 1302. Din păcate, istoricii actuali se bazează pe von Hammer şi de aceea scrie pe Wikipedia că Bătălia de la Bapheus ar fi avut loc în anul 1302. Însă cercetătoarea adventistă Grace Amadon a dovedit în 1944 că von Hammer a confundat calendarul turcesc muharram cu cel iulian; mai mult, Amadon a arătat folosind surse primare că 27 iulie 1299 a fost într-adevăr prima zi a Imperiului Otoman. Teologul adventist Alberto R. Treiyer de asemenea întăreşte această poziţie tradiţională (că anul 1299 este începutul Imperiului Otoman). ^{[7] A Landmark of History: Part 1 and Part 2; and The Chronology of Events in the History of Pachymeres related to the battle of Bapheus and the beginning of the Ottoman Empire ; vezi E. Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, III, 370., şi P. Poussines, Observationum Pachymerianarum, 1729, cartea 3 (cronologia), cap. 8, sec. 5: ―Anul, afirmăm în sinopsisul nostru, comparând cu atenție evenimentele, că este anul Domnului nostru 1299.‖} Acea zi este data de început a celor 5 luni din Apocalipsa 9.

Este imperativ să aflăm la ce fel de luni face aluzie acest verset, deoarece durata unei luni biblice poate varia. Ar trebui să putem înțelege la ce fel de perioadă de timp se referă Apocalipsa 9:5, studiind noțiunea de principiu zi-an direct din cartea Genezei:

Dar Domnul Dumnezeu a zis: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!" [...] Şi a zis Domnul: "Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut". {Facerea 6:3,7}

Dumnezeu a hotărât să aducă sfârșitul lumii pentru a pune capăt tiraniei și pângăririi cu care era infectată. Prima profeție de timp din Biblie spune zilele să fie ani. Cu alte cuvinte, această profeție ne învață că o zi în anumite contexte trebuie socotită ca un an. Aceasta se numește principiul zi-an, iar zilele pe care trebuie să le socotim ca ani sunt numite zile profetice. Există mai multe evidenţe directe și indirecte că Biblia consideră o zi drept an. Unele dintre versetele care spun direct că o zi trebuie socotită drept un an sunt următoarele:

După aceea să te culci pe partea stângă, punând pe ea nelegiuirile casei lui Israel, şi vei purta nelegiuirile ei atâtea zile, cât vei sta culcat pe partea stângă; Că Eu am să-ţi număr atâtea zile câţi ani au ţinut nelegiuirile ei [...] vei purta nelegiuirile casei lui Iuda timp de patruzeci de zile, câte o zi de fiecare an ce ţi-am hotărât Eu. {Ezechiel 4:4,5a,6b}

După numărul celor patruzeci de zile, în care aţi iscodit pământul Canaan, veţi purta pedeapsa pentru păcatele voastre patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi, ca să cunoaşteţi ce înseamnă să fiţi părăsiţi de Mine. {Numeri 14:34}

Zilele Tale sunt oare ca zilele omului şi anii Tăi ca anii omeneşti {Iov 10:5}

Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit. {Geneza 5:5}

La 120 de ani după ce Dumnezeu a anunțat sfârșitul lumii, în același an, în al 120-lea an, a venit potopul și i-a șters pe toți fiii oamenilor și aşa zişii — dar corupți — fii ai lui Dumnezeu. Noe și alți șapte membri ai familiei sale erau adăpostiți într-un vas când izvoarele adâncului cel mare s-au spart și zăvoarele cerurilor s-au deschis, în ziua a 17-a a lunii a doua. Geneza 7:11; 8:3,4 spune că din ziua aceea, apele s-au întors de pe pământ continuu timp de 150 de zile, până când apele au scăzut în ziua a 17-a a lunii a 7-a, când arca s-a oprit pe munții Ararat. Apoi apele au continuat să scadă, dar în ziua aceea arca a rămas blocată pe acei munți. Asta înseamnă că, pe atunci, durata a 5 luni era de 150 de zile. Acesta este singurul loc din Biblie, din câte știu eu, unde ni se spune direct câte zile formează perioada de 5 luni. Prin urmare, comparând scriptură cu scriptură, putem spune cu încredere că cele 5 luni din Apocalipsa 9 sunt 150 de zile, iar aceste zile reprezintă și zile profetice care denotă 150 de ani.

Primul dintre acești 150 de ani trebuie să înceapă, așa cum s-a dovedit, pe 27 iulie 1299. Există mai multe moduri de a număra timpurile în Biblie; presupunem că perioada de aici trebuie să fie completă și începe pe 27 iulie 1299, adică sfârșitul acestei perioade trebuie să-şi aibă completarea în 1449, la aniversarea biblică a începutului acestei perioade de 150 de ani. Aici trebuie să fim atenți, fiindcă aniversarea biblică nu este 27 iulie, deoarece această dată se bazează pe calendarul iulian instituit de Cezar în 46 î.Hr.. Dumnezeu nu onorează un om cu un caracter atât de josnic și necreștin încât să întrebuinţeze calendarul cezarian. După cum am văzut mai sus, Geneza înregistrează potopului într-un calendar care nu poate fi același cu calendarul iulian sau gregorian pe care îl folosim astăzi, deoarece autorul Genezei a trăit cu mult înainte ca Cezar și Papa Grigore să instituie calendarele lor. Biblia are propriul calendar; este singurul calendar pe care se bazează datele Bibliei, iar sfinții mântuiți vor trăi cu acest calendar pentru totdeauna.

În legătură cu Isaia 66:23, inspirația spune:

Dumnezeu ne învață că ar trebui să ne adunăm în casa Lui pentru a cultiva atributele iubirii desăvârșite. Acest lucru îi va pregăti pe locuitorii pământului pentru conacele pe care Hristos a mers să le pregătească pentru toți cei care Îl iubesc. Acolo, ei se vor aduna în Locul cel sfânt din Sabat în Sabat, din lună nouă în lună nouă, pentru a se uni în cântări înălţătoare, în laudă și mulțumire Celui ce stă pe tron ​​și Mielului în vecii vecilor. {6T 368.3}

Cuvintele folosite aici pentru lună nouă sunt același din Isaia 66:23, care în limba ebraică este חֹדֶשׁ (hodeş). Acest cuvânt este folosit în Geneza 7:11; 8:4, pentru a spune "lună". Deci, aceasta este o calculare a timpului; un calendar. O lună biblică nouă începe în ziua biblică a lunii noi. Regula pe care am folosit-o aici pentru a determina luna nouă este de „a lua primul început de apus de soare la Ierusalim după conjuncția lunii noi” ca fiind prima zi a lunii biblice. Motivele și detaliile explicite ale acestei reguli vor fi prezentate, prin harul lui Dumnezeu, într-un studiu ulterior. Nu vom intra nici în detaliile apusurilor de soare; deocamdată, este suficient să menționăm că se pot verifica aproximativ orele de apus la Ierusalim pentru orice an și perioadă a anului pe site-uri web precum acesta.

Pentru a determina lunile biblice, ne ajută tabelele care listează fazele lunii și programele care pot calcula cu exactitate conjuncțiile lunii în trecut, presupunând că luna întotdeauna a fost „fidelă”. Acestea ne vor permite să ştim luna biblică în care pică o zi gregoriană dată.

ca luna va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer. (Oprire) {Psalmul 89:37 (88:36) (versiunea Cornilescu)}

Acum, sora White a permis ca următorul comentariu să rămână scris în anexa celei mai importante cărți a sa, The Great Controversy,, în ediția din 1888, așa că, deși unii ar putea pune la îndoială validitatea acestui citat, nu pot decât să-l consider inspirat:

[...] În antichitate, anul nu începea în mijlocul iernii, ca acum, ci la prima lună nouă după echinocțiul de primăvară. {GC88 681.4}

Echinocțiul de primăvară din anul 1299 a căzut pe 13 martie. ^{[8] Vernal equinoxes by year at Stellafane [9] Vernal equinoxes by year at beda.cz}

Prima lună nouă după 13 martie 1299 este punctul de început al primei luni a anului biblic. Prima conjuncție după 13 martie cade pe 2 aprilie. ^{[10] Moon conjunction tables at Astropixels [11] Moon conjunction tables at Stellafane}

După cum puteți vedea în imaginea de mai sus, putem socoti numărul de luni noi de la prima conjuncție de lună nouă a anului biblic. Întrucât a cincea lună biblică trebuie să înceapă după conjuncția din 28 iulie, deducem că 27 iulie, care este prima zi a stăpânirii otomane, cade în a patra lună biblică. A patra conjuncție biblică de lună nouă a căzut pe 29 iunie, la aproximativ ora 3 dimineaţa, Ora Universală, care este aproximativ ora 5 dimineaţa în Ierusalim. Primul apus de soare la Ierusalim după această conjuncție a avut loc în seara zilei de 29 iunie; aceasta este prima zi a celei de-a patra luni biblice. Numărând de la 29 iunie până la 27 iulie, obținem că 27 iulie 1299 este a 28-a zi a celei de-a patra luni biblice. Această zi marchează începutul celor 150 de ani anunțați de trompeta a cincea. Prin urmare, sfârșitul acestei perioade cade în a 28-a zi a celei de-a patra luni biblice, anul 1449 d.Hr. În 1449, echinocțiul de primăvară a căzut pe 11 martie, iar a patra conjuncție biblică de lună nouă, pe 20 iunie, în jurul orei 11 în Ierusalim. ^{[12] Vezi notele de subsol [8],[9],[10],[11]}

Conform tabelelor de mai sus, prima zi a celei de-a patra luni biblice din 1449 este 21 iunie (dar începe la apusul soarelui, pe 20 iunie). Așadar, a 28-a zi a celei de-a patra luni biblice este 18 iulie 1449. Pe data aceasta s-au sfârşit cei 150 de ani.

Cele 15 zile şi 391 de ani

Şi a trâmbiţat al şaselea înger. [...] Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni. [Comentariul traducătorului: versiunea englezească spune "Şi au fost dezlegaţi cei patru soli care erau pregătiţi pentru o oră şi o zi şi o lună şi un an, ca să ucidă a treia parte din oameni."] {Apocalipsa 9:13a,15}

Presupunând că a șasea trâmbiță începe imediat după sfârșitul celor 150 de ani anunțați în cea de-a cincea trâmbiță, că aceasta se referă la Imperiul Otoman și că perioada de timp la care se face referire în versetul 15 este însumată (o oră plus o zi plus o lună plus un an), putem începe să numărăm această perioadă de timp începând cu 18 iulie 1449. Cu principiul zi-an, socotim o oră plus o zi plus o lună plus un an, ca a 24-a parte a unui an plus un an plus 30 de ani plus 360 de ani. Motivul pentru care luna este considerată a avea exact 30 de zile, iar anii exact 360 de zile, este următorul: toate calendarele din lume, anterioare secolului al VIII-lea î.Hr., aveau ani cu exact 360 de zile și luni de 30 de zile. La creație, anul avea exact 360 de zile și luni de 30 de zile și, la un moment dat, această rutină a astrelor s-a schimbat. Principiul zi-an se bazează întotdeauna pe aceste timpuri ideale instituite de Dumnezeu la creație. Motivul pentru care o zi biblică are 24 de ore biblice este pentru că Ellen White spune așa.

[...] Când Domnul declară că El a făcut lumea în șase zile și S-a odihnit în ziua a șaptea, El se referă la ziua de douăzeci și patru de ore, pe care le-a marcat prin răsăritul și apusul soarelui. {Lt 31, 1898, par. 25}

Acum, a 24-a parte a unui an de 360 ​​de zile este de 15 zile, pentru că, pentru respectarea principiul zi-an, se ia o zi ideală în apropierea unui echinocțiu cu 24 de ore egale. Adunând „ora, ziua, luna și anul”, obținem o perioadă de 15 zile și 391 de ani, începând cu 18 iulie 1449. Se pare că nu s-a întâmplat nimic remarcabil în acea zi în Imperiul Otoman, și nici nu este nevoie, fiindcă cei patru îngeri au fost dezlegați atunci; când solii încep să lucreze, nu îi vedem neapărat. Dar această lucrare a devenit vizibilă la scurt timp după aceea, în 1453, când Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul. Atunci o nouă fază a puterii otomane s-a manifestat în mod public, însă această nouă fază a început în liniște, conform Bibliei, pe 18 iulie 1449. 15 zile întregi după 18 iulie se termină pe 2 august. Întrucât a cincea conjuncție a căzut pe 19 iulie, în jurul orei 23:00 (ora Ierusalimului), prima zi a celei de-a cincea luni biblice din 1449 este 21 iulie (începând cu apusul soarelui, 20 iulie). Prin urmare, 2 august 1449 este a 13-a zi a celei de-a cincea luni biblice. Mai avem de adăugat 391 de ani la această dată. Aceasta ne va conduce la cea de-a 13-a zi a celei de-a cincea luni biblice a anului 1840.

Echinocțiul de primăvară din 1840 a picat pe 20 martie; a cincea conjuncție este pe 28 iulie, în jurul orei 23:30, ora Ierusalimului. ^{[13] Vezi notele de subsol [8],[9],[10],[11]} Asta înseamnă că prima zi a celei de-a cincea luni biblice este 30 iulie (începând seara zilei 29 iulie). Numărând de la această dată, aflăm că data de 13 a celei de-a cincea luni biblice este 11 august 1840. Aceasta este data care încheie cele 15 zile și 391 de ani anunțați în a șasea trâmbiță.

Ce s-a întâmplat pe 11 august 1840

Un ziar britanic numit Morning Chronicle a publicat pe 3 septembrie, 1840, un raport din 12 august, 1840, privind situația războiului otomano-egiptean care se desfăşura atunci. Puteți citi întreaga ediție accesând acest link. Iată un extras:

[...] nici nota transmisă ieri de cei patru ambasadori, ca răspuns la o întrebare adresată de Poartă, cu privire la planul care trebuie adoptat într-un astfel de caz, nu lămureşte cu ceva subiectul. Se menționează pur și simplu că s-au luat măsuri și că nu era nevoie ca Divanul să se alarmeze cu privire la vreo eventualitate care ar putea apărea ulterior. ^{[14] The Morning Chronicle, 3 septembrie 1840}

Contextul este următorul. Pentru a stabiliza conflictul dintre conducătorul de facto al Egiptului, Muhammad Ali, și Poartă (guvernul otoman din Constantinopol), cele patru puteri aliate ale Europei, și anume Marea Britanie, Franța, Austria și Rusia, s-au înțeles să preia treaba în propriile mâini în ceea ce priveşte relația cu Ali, tratând administrația din Constantinopol ca pe un stat subordonat. Guvernul otoman a întrebat puterile aliate europene ce să facă în cazul în care Ali nu se va supune; răspunsul, dat pe 11 august, a fost că s-au luat măsuri și că nu era nevoie ca Divanul să se alarmeze cu privire la vreo eventualitate care ar putea apărea ulterior. Întrucât Divanul (cabinetul otoman) nu s-a împotrivit acestei rezoluţii după primirea acestui răspuns, avem o evidenţă a faptului că Imperiul Otoman a acceptat oficial să fie plasat sub națiunile creștine chiar în acea zi. Imperiul Otoman a dăinuit încă 82 de ani, dar de la acea dată, 11 august, doar ca stat dependent sub puterile aliate europene; independența otomană a dispărut chiar în ziua specificată de profeție.

Oamenii de atunci au înțeles că această veste era profetică. Josiah Litch, asociatul lui William Miller, a prezis că pe 11 august puterea otomană va fi înfrântă, iar oamenii urmăreau să vadă dacă acest lucru se va împlini. După ce au primit vestea, oamenii au fost convinși că aceasta însemna că puterea otomană a fost zdrobită pe 11 august, conform următoarei relatări:

Evenimentul a împlinit întocmai prezicerea. Când a devenit cunoscut, mulți au fost convinşi de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller și asociații săi, iar mișcării advente i s-a dat un impuls minunat. Oameni învățați și de rang înalt s-au unit cu Miller, atât în ​​predicare, cât și în publicarea opiniilor sale, iar din 1840 până în 1844 lucrarea s-a extins rapid. {GC 335.1}

Această împlinire a profeției este ceea ce a făcut ca principiul zi-an să fie demn de încredere. Inspirația ne spune ce s-a întâmplat pe 11 august:

Exact la momentul specificat, Turcia, prin ambasadorii săi, a acceptat protecția puterilor aliate ale Europei și, astfel, s-a plasat sub controlul națiunilor creștine. {GC 335.1}

Consecințe și relevanță pentru noi

Am adus doi martori - unul istoric și unul extras din scrierile sacre - care dovedesc că predicția lui Josiah Litch pentru 11 august 1840 s-a împlinit. Mai mult, am prezentat o nouă metodă de calculare a perioadelor, decât metoda folosită de Litch, și această nouă metodă a coroborat rezultatul lui Litch. Acum, se pare că Litch mai târziu și-a abandonat complet opiniile și că, în cele din urmă, și-a abandonat interpretările istoriciste, separându-se de „adventiștii din spatele uşii închise”, după 1844. ^{[15] Wikipedia} Totuși, parcursul său ulterior în viață nu scade cu nimic veridicitatea faptelor prezentate. Dumnezeu a condus mișcarea adventă. Nici Litch și nici măcar Miller nu au înțeles pe deplin toate detaliile din predicile lor, și nu ne putem aștepta ca logica și argumentele lor să fie impecabile. De exemplu, Litch a admis că prima perioadă, de 150 de ani, s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să urce pe tron ​​cu permisiunea turcilor. ^{[16] Expositor of Prophecy, August 1, 1840} Nu văd cum această afirmaţie ar putea sta în picioare, deoarece, presupunând că se referă la Constantin al XI-lea Paleologul, acesta a urcat pe tron ​​pe 23 ianuarie 1449, cu aproximativ șase luni înainte de împlinirea celor 150 de ani. Dar am dovedit că cei 150 de ani s-au încheiat pe 18 iulie 1449, presupunând că avem de-a face cu o numărătoare completă începând de la ziua menţionată; deci putem ignora complet acest argument al lui Litch. Ellen White a inclus un fragment din expunerea lui Litch în Marea Luptă și a confirmat că evenimentul s-a împlinit; nu a sfinţit neapărat toate afirmațiile sale citându-l. De asemenea, mileriții nu aveau lumina pe care o avem noi asupra calendarului biblic și își bazau calculele pe calendarul gregorian, luând 27 iulie din 1299 și adăugând 15 zile la aceeași 27 iulie 1840, pentru a ajunge la 11 august. Dar calendarul lui Iehova nu se bazează pe calendarul gregorian. Au obținut data corectă prin metode greșite. Încă o dovadă că Dumnezeu conducea totul.

Dacă mișcării advente i s-a dat un imbold minunat atunci, prin această profeție de timp, dând credibilitate principiului zi-an, ne putem aștepta ca mișcării moderne adventiste de ziua a şaptea a lui Dumnezeu să i se dea un imbold nu mai mic, prin consolidarea și restaurarea calendarului Său. Parcurgând Apocalipsa 9 aici, am sărit peste multe detalii. Asta pentru că credem că are două interpretări adevărate: cea prezentată aici (istoricistă), care este parțială, și o alta care va avea loc în curând (iminentistă). Pe măsură ce vom studia interpretarea iminentistă, mai multe detalii vor deveni importante pentru noi. Acest articol este unul dintre multele care vor urma, care își propun să dea certitudine cu privire la acele învățături din trecut pe care le-am susținut și predicat ca popor, şi oferă o pregustare și nişte principii care ne orientează pentru studiile noastre viitoare asupra evenimentelor ce vor avea loc în curând în aceste zile din urmă.

---